Nevoiti sa ramana pe Terra

Am primit de curand un text despre o enigma interesanta, de care mai citisem cu mai multa vreme in urma in cartea lui Dan Apostol „Deocamdata Enigme”. Este vorba despre doua triburi care traiesc in Tibet si care au caracteristici anatomice total diferite de cele ale noastre. Pentru ca este o informatie palpabila si destul de cercetata, care nu lasa loc speculatiilor, o postez pe blog-ul meu, invitandu-i pe cei ce vor sa afle mai multe, sa caute si sa citeasca cartea lui Dan Apostol.

 

 

O alta enigmă deocamdată, dar şi cea mai ciudată, o reprezintă triburile Dropa şi Ham din Tibet. Ei trăiesc în Munţii Baian Kara Ula. Au fost descoperiţi în 1935, dar abia în 1950 prima expediţie arheologică şi antropologică din China a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze. Aceasta, din cauza nenumăratelor conflicte care bîntuiau Tibetul. Rezultatele cercetărilor sînt tulburătoare. Membrii triburilor Dropa şi Ham formează o comunitate de circa 3.000 de persoane,  a căror statură nu depăşeşte 1,20 m. Sînt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri, cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei craniene superioară cu 100 cm mediei rasei Homo Sapiens. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de sînge este unică în lume, iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata că au un puls situat sub limita normală. Dar un alt fapt i-a intrigat pe membrii expediţiei chineze: au descoperit mai multe dovezi care susţineau originea extraterestră a acestei minuscule populaţii. La cîţiva km. de aşezările lor, cercetătorii chinezi au descoperit cîteva grote uriaşe. Conform tradiţiei, ele erau considerate sacre şi nimeni nu intrase în ele de mii de ani. Trecînd la explorarea lor, arheologii chinezi au trecut din surpriză în surpriză. La început au descoperit sute de schelete humanoide care nu depăşeau 1 m înălţime, avînd cutii craniene uriaşe, cu capacitatea de 2.500 cmc. Prin cercetarea lor prin metoda Carbon14, vîrsta acestora a fost estimată la circa 12.000 de ani. Pe pereţii grotelor s-au descoperit desene perfect conservate. Acestea reprezentau fiinţe umanoide cu capul protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitate uimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a cîtorva zeci de stele din perioada de acum 10.000 de ani. O frescă reprezenta o escadrilă de mici nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii tereştri. Însă, surpriza cea mai mare au avut-o doi cercetători, care au descoperit, în cea mai mare grotă, un disc ciudat, asemănător unui disc LP al zilelor noastre. Continuînd săpăturile, după doua luni, a fost descoperit un număr de 716 discuri de granit, splendid executate şi finisate, cu grosimea de 2 cm. Surpriza surprizelor acum vine. Fiind duse la Beijing, analiza chimică şi spectrometrică a arătat că discurile, sub aparenţa granitică, ascund un bogat conţinut de metale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu, şi erau realizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte! Pe ambele părţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semnele unei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, pînă la o margine.  După o muncă îndîrjită de peste 20 de ani, împreună cu 4 lingvişti şi o echipă de fizicieni, profesorul chinez Tsum-Um-Nui a reuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele 716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc are o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat să concluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarte înalte. Cînd au citit traducerea integrală, profesorului Tsum-Um-Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadă ochilor. Încă 3 ani au muncit la reverificarea traducerii. Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea traducerii, însă profesorul a trecut peste această interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, relatînd sosirea de nave spaţiale care, după textul gravat pe discuri, ar fi avut loc acum 12.000 de ani. În încheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelor triburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care au fost nevoiţi să rămînă pe Terra, decăzînd de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de civilizaţie, dar şi fiziologic. Despre aceste incredibile descoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fost publicate în revistele „Science et vie”,”Nature” şi „Science Digest”.

Publicul din România poate afla detalii lecturînd cartea”Deocamdată enigme”, scrisă de Dan Apostol. Dar iată cîteva fragmente din textele respective. O parte din ele se referă la populaţia Ham, care, în momentul aterizării în Munţii Tibet, şi-au accidentat grav navele şi nu au mai putut să le repare sau să construiască altele: „Pe Stînca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre nu au putut ateriza şi s-au lovit de stîncile din jur, distrugîndu-şi rebordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris: „Dropa au coborît din nori în navele lor aeriene. Şi de 10 ori, pînă la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiii s-au ascuns în peşteri. Pînă cînd, în sfîrşit, au înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta, Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căci navele lor se stricaseră”.

 

 

 

Publicitate

Am primit un text excelent, semnat Lucuian Mandruta. Nu stiu exact daca ii apartine, dar indiferent de cine este scris, este scris foarte bine si foarte actual. Este o radiografie perfecta a situatiei societatii romanesti, care s-a degradat si continua sa se degradeze.Pentru ca si eu imbratisez cam toate ideile si parerile din acest text imi exprim adeziunea fata de cele scrise publicandu-l pe blogul meu.

 

România cu lantul de gît

 

Lanţul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui. Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată.

 

Sîntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă, urlînd din toţi bojocii: „Am avere, am valoare!”

 

E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mîl uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita… Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti Mimi, familie veche, cu casă înCezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe fereastră. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.

 

Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: „Bine, bre, crezi că eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!”. Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul.

 

Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor. Acum cîteva zile, am văzut la Craiova parada unei Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viaţă de crimă şi muşchi în sînge… Oamenii ăia care dădeau ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, sîntem călcaţi de maşinile lor.

 

Undeva, departe, Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi. Sîntem o ţară ocupată de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al ţăranului (cîţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din textele de pe Taraf TV şi meseria de la şuţii cu care se întîlneşte la Gara de Nord, cînd se dă jos din autobuz. Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.

 

Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee şi-n cărţi. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage în privata din curte, unde îşi va îndeplini ultima menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele nu poţi să te ştergi la fund. Chiar dacă ai vrea.

 

Lucian Mîndruţă

Un material foarte interesant primit de la acelasi neobosit si bun prieten, Costel Rusu, colonel de aviatie in rezerva, un om deosebit, care a zburat in formula unu, asa cum imi place mie sa spun despre cei care au zburat cu aparate supersonice. De la el colectionez materiale foarte interesante din foarte diverse domenii si cred ca multe isi pot gasii locul pe blogul meu. Ii multumesc pentru tot ceea ce imi trimite, dar mai ales ii multumesc pentru prietenia care ne leaga.

 

Mintea umană funcţionează cel mai eficient în jurul vârstei de 50 de ani, nu în tinereţe.  Corpul şi creierul nu îmbătrânesc în acelaşi ritm. Dimpotrivă, puterea minţii creşte odată cu vârsta, arată studiile.
Chiar este creierul condamnat la degradare?, se întreabă Barbara Strauch, jurnalist la „The New York Times” şi autoare a cărţii „Viaţa secretă a creierului adulţilor: Descoperiţi talentele surprinzătoare ale minţii de la vârsta mijlocie„.
A descoperit că este înconjurată de oameni de vârstă similară care, deşi nu-şi puteau aminti numele restaurantului la care au mâncat sau al cărţii pe care tocmai o terminaseră de citit, puteau să coordoneze afaceri pe continente diferite, scrie Strauch în cartea ei, citată de „The Daily Mail”.
Cercetătorii – sociologi, psihologi şi neurologi – au descoperit însă că, în cazul unei persoane ajunsă la vârsta a doua, creierul nu se comportă ca restul corpului. Este adevărat că memoria este afectată, la fel şi alte funcţii ale creierului legate de motricitate. Pe de altă parte, creşte abilitatea de a lua decizii corecte despre lumea din jur.
Cercetătorii au folosit rezonanţa magnetică pentru a analiza efectele îmbătrânirii şi au constatat că celulele creierului nu se împuţinează subit. Dimpotrivă, creierul se adaptează şi le permite persoanelor trecute de 50 de ani să-l folosească mult mai eficient. Astfel, dacă tinerii folosesc pe rând cele două emisfere ale creierului, persoanele în vârstă reuşesc să le utilizeze simultan. De asemenea, se îmbunătăţesc capacităţile cognitive, după cum demonstrează un studiu care a urmărit evoluţia vieţii a 6.000 de americani timp de 40 de ani.
Testele de vocabular, memorie, aritmetică, orientare spaţială, viteză de reacţie şi logică au demonstrat că oamenii cu vârste între 40 şi 60 de ani au obţinut rezultate mai bune decât cei de 20 de ani. Bărbaţii au avut cele mai bune rezultate în jurul vârstei de 50 de ani, pe când la femei, abilităţile s-au îmbunătăţit şi după vârsta de 60 de ani. Chiar şi abilităţile sociale şi capacitatea de a judeca corect oamenii şi situaţiile cresc odată cu vârsta. Partea creierului responsabilă cu emoţiile umane se micşorează mai lent decât celelalte zone.
Un studiu realizat de Universitatea Harvard demonstrează că oamenii trecuţi de 50 de ani iau şi cele mai bune decizii financiare.
Nu în ultimul rând, studiile contrazic şi teoria conform căreia îmbătrânirea aduce după ea dezamăgire şi depresii.

 

Se pare că, pe măsură ce îmbătrânim, reacţionăm altfel la necazuri, creierul reuşeşte să se programeze să accentueze aspectele pozitive şi să le elimine pe cele negative.

Vreti sa aveti o minte clara si la batranete ? Exista metode de a va mentine creierul tanar. Din pacate, mintea mai buna nu se poate obtine odata cu varsta, ci din contra, pierdem din ea, cu fiecare an ce trece. Cercetatorii au aflat insa ca exista diverse metode prin care putem opri declinul mintii. Iata cateva dintre acestea: .         Dansati. „Putine activitati stimuleaza creierul asa de bine ca dansul!”, spune doctorul Daniel Amen, autorul cartii „O minte minunata la orice varsta”. „Dansul necesita totul, de la coordonare si organizare, la planificare si judecata”, a mai scris acesta. Acelasi lucru este valabil si pentru artele martiale. Ambele cer pozitionarea diferitelor parti ale corpului simultan si in sincron. .          Mergeti la fitness. Sportul creeaza celule noi intr-o zona a creierului vitala memoriei. Cercetatorii de la Universitatea Columbia au masurat volumul sangelui din creierul adultilor care merg la sala de patru ori pe saptamana, timp de patru luni si au descoperit ca toata aceasta activitate duce la producerea mai multor neuroni. .         Mancati oua. Micul dejun ideal este un ou, potrivit medicului Larry McLeary, autorul programului „Incredere in creier”. Oul contine vitamina B, care obliga celulele nervoase sa arda glucoza, cea mai importanta sursa de energie a creierului. Oul mai contine si antioxidanti, care protejeaza neuronii de stricaciuni si acizi grasi omega-3, care mentin impulsurile nervoase la ritmuri optime. .         Mancati, de asemenea, multe fructe si legume si evitati mancarurile grase, care diminueaza abilitatea celulelor nervoase de a comunica intre ele. .         Fiti activi. Nu deveniti lenesi, pentru ca dauneaza grav sanatatii. Implicati-va tot timpul in diverse activitati, pentru a va mentine mintea alerta. .         Hidratati-va mintea. Un studiu al Universitatii South Florida din 2006 a aratat ca oamenii care beau trei sau mai multe pahare de suc proaspat pe saptamana aveau cu 76% mai putine sanse sa se imbolnaveasca de Alzheimer. Cantitatea mare de polyphenoli, antioxidanti gasiti in fructe, protejeaza creierul de boala. Opt pahare de apa pe zi sunt si ele extrem de benefice pentru minte, intrucat creierul este 80% apa si daca nu este hidratat, neuronii nu pot sa functioneze corect. .         Radeti. Luati-va o pauza de la problemele cotidiene si radeti. Cititi bancuri, uitati-va la filmulete amuzante. Chiar si anticiparea rasului scade stresul cu 39% pana la 70%! Rasul este extrem de bun si pentru inima. .         Dormiti suficient. Somnul este important pentru o stare mentala buna. Memoria se organizeaza in creier, in timpul somnului. Un studiu al Facultatii de Medicina de la Harvard arata ca mintea aduna bucati separate de informatie si le tese impreuna in timpul somnului. Doctorii ne sfatuiesc sa dormim fix 7 ore! .         Nu va mai uitati la TV. O ora de privit la televizor creste riscul de a capata Alzheimer cu 1,3%. Asa ca doctorii recomanda sa va relaxati la TV maxim doua ore pe zi. In schimb, ei propun sa cititi cat mai multe carti. .         Folositi mirodenii. Atunci cand gatiti, folositi cat mai multe mirodenii la mancare. Rozmarinul, de exemplu, contine acid carnozic, care reduce riscul de atac cerebral cu 40%! Folositi cu incredere condimentele, mai ales scortisoara, sofranul, busuiocul, oregano, cimbrul si salvia. .         Studiati o limba straina. Nu ezitati sa invatati o limba straina, pentru a evita dementa la batranete. Un studiu al Universitatii York dinToronto arata ca oamenii in varsta care vorbesc mai multe limbi straine au o minte mai clara decat ceilalti. .         Spalati-va bine pe dinti. O gingie inflamata, sangeranda, poate sugera o problema a sanatatii. In plus, toate bacteriile care se strang in gura ajung in sange si apoi la organele vitale, inclusiv la creier. De aici, si o stare mentala extrem de proasta. Beti ceai verde si veti castigati cu 20% mai multa sanatate mentala, potrivit unui studiu prezentat in The American Journal of Clinical Nutrition

 

 

 

 

Acest text l-am primit recent de la un bun prieten. L-am citit cu atentie, fiind legat de Steve Jobs, importanta personalitate, care ne-a parasit de curand. Am ramas impresionat de cele aflate si consider ca este bine ca aceste povestiri, adevarate lectii de viata si despre viata sa fie aflate de cat mai multi semeni. Deci lectura placuta.

 

Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, la absolvirea uneia dintre cele mai bune facultăţi din lume. Eu nu am terminat niciodată facultatea. Să fiu sincer, acesta este momentul în care mă simt cel mai aproape de absolvirea unei facultăţi. Azi, vreau să vă spun trei lucruri din viaţa mea. Atât. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.

 

PRIMA POVESTE. Am renunţat la Colegiul Reed după primele şase luni. Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o studentă tânără şi nemăritată şi a decis să mă dea spre adopţie. Ea voia foarte mult să fiu adoptat de oameni care au terminat liceul şi facultatea. Iniţial, trebuiau să mă adopte un avocat şi soţia lui. Doar că s-au decis în ultimul moment că voiau o fată. Aşa că părinţii mei, care se aflau pe lista de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopţii. „Sigur că vrem să îl adoptăm”, a fost răspunsul lor. Însă, iniţial, mama mea biologică a refuzat să semneze actele de adopţie, pentru că aflase că nici viitorii mei părinţi nu terminaseră colegiul. Până la urmă, au convis-o, când i-au promis că eu voi merge la colegiu.

17 ani mai târziu, am mers, dar am ales un colegiu la fel de scump ca Stanford, iar părinţii mei, din clasa muncitoare, îşi dădeau toate economiile pe mine. După şase luni, am simţit că nu mă ajută la nimic colegiul. Nu ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nu ştiam cum mă poate ajuta colegiul să mă hotărăsc. Şi mai şi cheltuiam toate economiile pe care părinţii mei le făcuseră, de-a lungul vieţii. Aşa că am renunţat, sperând că totul va fi bine. A fost destul de înfricoşător, dar, privind înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am început să merg doar la orele care mă interesau.

Nu a fost totul boem. Nu aveam unde să dorm, aşa că dormeam pe jos, în camerele prietenilor. Returnam sticlele de Cola, care costau 5 cenţi, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare, şi mergeam 11 kilometri pe jos, în fiecare duminică, ca să iau o masă bună la templul budist Hare Krishna. De fapt, tot ceea ce am învăţat urmându-mi curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi de nepreţuit. Să vă dau un exemplu.

La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster şi fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Aşa că am urmat şi eu cursul. Am învăţat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spaţiile şi combinaţiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicaţie practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.

Şi,pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi dacă nu aş fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac această conexiune (n.r. colegiu-Macintosh) în studenţie, dar după zece ani totul a devenit clar.

Nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că „punctele” se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viaţă, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea.

 

A DOUA POVESTE. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple, în garajul casei părinţilor mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu şi, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze 2 miliarde de dolari şi să aibă 4.000 de angajaţi. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.

Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an, totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut, era devastator.

Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simţeam că am dezamăgit generaţia de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (n.r. co-fondator Hewlett-Packard) şi cu Bob Noyce (n.r. co-fondator Intel) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (n.r. unde au sediul marile corporaţii tehnologice ale lumii). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.

Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.

În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care avea să devină soţia mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animaţie din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors , iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.

Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viaţa profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viaţă şi singurul mod în care puteţi fi complet satisfăcuţi este să faceţi ceea ce consideraţi voi o meserie grozavă. Dacă n-aţi găsit-o încă, mai căutaţi, nu vă resemnaţi. La fel cum se întâmplă şi cu celelalte probleme de pe suflet, veţi şti când aţi găsit-o. Şi, la fel ca o relaţie, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutaţi ce vă place până găsiţi acest lucru. Nu vă resemnaţi!

 

A TREIA POVESTE. A treia poveste este despre moarte. Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: „Dacă trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate”. M-a marcat şi, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?”. Iar dacă răspunsul era „nu” pentru mai multe zile în şir, ştiam că trebuie să schimb ceva.

Faptul că am ştiut mereu că voi muri în curând este „unealta”care m-a ajutat să iau decizii importante în viaţă. Pentru că aproape totul – aşteptările, mândria, frica de ruşine sau eşec – sunt lucruri care pălesc în faţa morţii, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îţi aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut. Nu există niciun motiv pentru care să nu îţi urmezi inima.

Acum un an (n.r. în 2004), am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a făcut o tomografie la 7.30 dimineaţa, care indica în mod clar că am o tumoare pe pancreas. Nici nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că, aproape sigur, acest tip de cancer este incurabil şi că nu ar trebui să mă aştept să trăiesc mai mult de trei-şase luni. Doctorii m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi fac ordine în treburi, ceea ce în limbajul medicilor înseamnă să te pregăteşti de moarte.

Înseamnă să încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, tot ceea ce credeai că vei avea timp să le spui în zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul este pregătit astfel încât să-i fie cât mai uşor posibil familiei tale. Înseamnă să-ţi iei la revedere.

Am trăit toată ziua cu acest diagnostic în minte. Totuşi, mai pe seară, am făcut o biopsie, adică doctorii mi-au băgat un endoscop pe gât, prin stomac şi intestine, mi-au băgat un ac în pancreas şi au scos câteva celule din tumoare. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, în momentul în care s-au uitat la celule la microscop, doctorii au început să plângă, pentru că s-a dovedit că sufăr de o formă foarte rară de cancer pancreatic, care se vindecă prin operaţie. Am făcut operaţia, iar acum mă simt bine.

A fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte şi sper să rămână aşa pentru următorii zeci de ani. Faptul că am trecut prin asta mă face să vă spun un lucru cu puţin mai multă siguranţă decât atunci când moartea era un doar concept.

Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi „curăţă” pe cei bătrâni şi face loc pentru cei „noi”. Deocamdată, cei „noi” sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepărtată de cea de azi, veţi deveni treptat cei „vechi” şi veţi fi „curăţaţi”. Îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.

Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi „zgomotul” creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.

Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare, numită „The Whole Earth Catalog” (Catalogul întregului Pământ), care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand, aici în Menlo Park (n.r. aproape de Palo Alto, California), care a adus revista la viaţă cu ajutorul talentului său poetic. Asta se întâmpla prin anii ’60, înainte să apară calculatoarele, aşa că totul era făcut cu ajutorul maşinilor de scris, al foarfecelor şi al camerelor foto polaroid. Revista era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte ca Google să apară. Era idealistă şi plină de „unelte” simple şi noţiuni extraordinare.

BLOGUL MEU

Acum cativa ani am auzit pentru prima oara de „blog”. Recunosc ca la inceput nu am inteles ce insemna si nici nu ma interesa sa aflu, chiar daca aveam ceva activitate pe net. Iata , insa, ca intr-o zi, un bun prieten a venit la mine si s-a laudat cu blogul sau, lucru care mi-a starnit curiozitatea, si am inceput sa ma interesez de subiectul. Mai intai am abordat blogul prietenelui meu, talentat in ale scrisului, care isi publica pe blogul personal, articolele cu care colabora la unele publicatii locale. A mai trecut un timp si am inceput sa vad, pe internet, multe trimiteri la diferite bloguri ale unor personalitati,  ale unor ziaristi sau artisti.

Si uite asa incet, incet, ideea mi-a incoltit in minte. Ce ar fi sa-mi fac si eu un blog, in care sa cuprind gandurile, parerile sau impresiile mele pe diferite teme, care sa abordeze cat mai diverse aspecte ale vietii. Insa frica de necunoscut m-a tinut iar pe loc, si am bajbait o perioada buna ,pana cand am ajuns sa incep sa obtin informatii pretioase despre cum se face un blog. Traiasca „NET”-ul si cei care pun la dispozitie informatii pretioase pe intelesul tuturor novicilor, asa cum sunt si eu, in ale blog-ului. Astazi chiar daca numai cu statut de incepator pot sa ma declar si eu bloger, cu speranta ca lucrurile  vor evolua si in scurt timp voi ajunge la un nivel care sa ma multumeasca si sa-mi permita sa elaborez un blog competitiv.

Facand o retrospectiva a activitatii mele legate de computer, trebuie sa-mi amintesc cu nostalgie de primul meu calculator, luat cu mari sacrificii acum vreo 12 ani, apoi prima conexiunen la internet si primele download-uri la viteze de 2-3 Kb/s, si apoi cum am evoluat la PC-uri  din ce in ce mai puternice si mai performante(intre timp aveam un aliat important in fiul meu), pana la lap-top-ul de astazi.

Se spune ca a aparut o boala noua , „dependenta de computer”, pe care nu o putem combate, fiind asemanatoare cu dependenta de droguri. Poate ca nu este chiar asa, dar ce ne-am face noi internautii fara computer, fara informatiile cu care ne hranim zilnic memoria, fara internetul nostru cel de toate zilele.

                                                                                              Mihai Ionescu

Salut Lume

Welcome to WordPress.com. After you read this, you should delete and write your own post, with a new title above. Or hit Add New on the left (of the admin dashboard) to start a fresh post.

Here are some suggestions for your first post.

1. You can find new ideas for what to blog about by reading the Daily Post.
2. Add PressThis to your browser. It creates a new blog post for you about any interesting  page you read on the web.
3. Make some changes to this page, and then hit preview on the right. You can always preview any post or edit it before you share it to the world.
5. Am ajuns si eu in lumea buna a blogerilor, si ii salut pe toti cei care imi acorda si mie putina atentie, asa ca pentru un incepator, un novice in ale blog-ului. Va promit sa evoluez si intr-o zi sa ajung sa pot realiza lucruri cat mai interesante pe blogul sau ( de ce nu) blog-urile mele.
6. Sa auzim numai de bine.